Număr cu soţ, număr fără soţ

În vremea copilăriei, când locuiam „pe Bălcescu” (Bd. Nicolae Bălcescu) sau, altfel spus, „la curtea blocurilor de la IRA” (municipiul Câmpina, Prahova), imaginaţia noastră infantilă inventase un joc, între multe altele, la fel de amuzant ca şi acesta, numit: „număr cu soţ, număr făr soţ”. În fapt, era vorba de un concurs, la care participau, de obicei, doi jucători cocoţaţi pe stâlpii din beton ai porţii de intrare în „curtea” blocurilor.

Regulile erau simple: contabilizarea  numerelor de înmatriculare ale maşinilor care se perindau prin faţa noastră, circulând „pe Bălcescu”. Câştiga cel care avea norocul să observe mai multe maşini cu un anume număr de înmatriculare fie par, fie impar. Un bun prilej de a nu lua în serios hazardul.

Fireşte, prin înţelegerea dintre participanţi, jocul era, din când în când, rafinat: numai automobile, numai autocamioane. Nu se luau în considerare, decât poate de sanchi, motocicletele. Numărul şi tipul maşinilor fiind destul de mic, jocul avea durata mare, iar scorurile obţinute erau mici. Câştigătorul era însă bucuros, deoarece îşi demonstra atuul intuitiv şi, normal, victoria intra pe contul său în totalul jocurilor „număr cu soţ, număr fără soţ”.
Peste ani, Ceauşescu a impus propriile reguli într-un „joc” destinat conducătorilor auto, cărora li se restricţiona dreptul de circulaţie: fie în zile cu soţ, fie în cele fără soţ. Motivaţia? Criza mondială de combustibil. Nu mai era amuzant.
Între timp, devenisem adult, nu mai puteam să joc „număr cu soţ, număr fără soţ”. Jocul nostru nu mai prezenta interes pentru copiii acelor ani şi, de altfel, le-ar fi trebuit mult mai mult timp pentru a-l juca. Numărul maşinilor ce mai circulau „pe Bălcescu” s-a redus dramatic. Din această cauză, numărul şi calitatea drumurilor nu constituiau o problemă stringentă pentru cârmuitorii ţării. Şi aceasta, referindu-mă doar la oraşe! În comunele ţării, datorită limitării consumului de combustibil, arareori era tulburată liniştea locuitorilor de trecerea autovehiculelor pe uliţele lor.
Ţara s-a umplut cu „fabrici şi uzine”, cu gigantice combinate, neglijându-se însă un aspect important pentru funcţionarea lor eficientă: mărirea numărului de drumuri care să le asigure comunicarea. Hitler, înainte de a-şi arunca ţara într-un nenorocit de război, a scos  poporul german la muncă, dar nu aşa precum a făcut-o Ceauşescu. Germania a fost brăzdată de numeroase căi rutiere durabile până astăzi. De altfel, drumuri bune sunt până şi cele realizate în vremea lui Otto von Bismark.
Şi au sosit evenimentele din '89. Traficul rutier a explodat exponenţial. A început să se vorbească des despre infrastructură, despre necesitatea înmulţirii drumurilor şi îmbunătăţirii calităţii lor. Banii noştri au contribuit, şi mai contribuie încă, la realizarea unor noi reţele rutiere sau la aparente ameliorări ale celor existente.
Situaţia de acum se apropie de dezastru. Traficul rutier este sufocat de numărul „fără număr, fără număr” al maşinilor care circulă peste tot, fie oraş, fie comună.
Şi atunci, de vreme ce strategiile de ameliorare a infrastructurii naţionale nu dau rezultate, se înregistrează eşec după eşec, nu s-ar impune oare revenirea la soluţia „numărului cu soţ, numărului fără soţ”, pentru ca traficul rutier să devină suportabil? S-ar economisi şi panglica necesară pentru darea în folosinţă a 15 km de drum nou, care, în scurtă vreme va intra în reparaţii!